Aho, aho

Anul ăsta n-a venit nimeni cu Plugușorul. Absolut nimeni.
Asta după ce cu colinda, v-am zis, au trecut doar două fătuci ușor dezarmonizate. Cum de regulă, de la lăsarea serii și până-n miezul nopții cam mai veneau câte doi-trei, am fost atent să nu-i ratez.
Că exista riscul ăsta.

Pe vremuri erau cete mai mărișoare, înarmați cu tot felul de bice, tobe, buhaiuri, talăngi și hăulituri de-ți era mai mare larma decât uratul. Cu timpul, arsenalul s-a tot redus până la doi clopoței firavi, că trebuiau să tacă atunci când îi zornăiau, ca să se audă. Sigur, acum alaiurilor gălăgioase de altă dată cam le-au luat locul ăștia cu obiceiurile pirotehnice și turmele astea de carnaval și boxe audio, dar parcă în anii trecuți aveau fiecare nișa lor, publicul specific și traseele separate.Era ca în natură, unde carnasierii au prăzi diferite și rar se încurcă unii pe alții.
N-a venit nimeni și ăsta e semn de extincție.

N-am să generalizez, pe ici pe colo or mai fi urat unii, alții, dar specia e pe cale de dispariție. Exemplarele retrase în munți, păduri, locuri sălbatice și sate etnografice nu mai au vigoarea de a duce tradiția mai departe. Se vor stinge de tot. Faptul că am văzut o ceată la televizor, posibil înregistrată cândva, că era pe zăpadă, mi-a întărit convingerea. Oricum, imaginea mi s-a părut una de zoo sau de rezervație, loc unde se execută Dansul ploii nu pentru ploaie, ci pentru turiști.
Toată povestea are ceva explicații. Urăturile astea au devenit anacronice. Dincolo de faptul că ne place să fim urați ca străbunii sau măcar la fel cum făceam noi pe vremuri, obiceiul și-a pierdut aproape total sensul .În primul rând sensul economic. Să nu ne prefacem că nu știm, dar cetele umblătoare se alegeau cu produse și bani după expediție. Chestii care contau. Acum, dacă am umbla cu Plugușorul, cred că urătorii ar avea o bunăstare materială mai cinașă decât a gazdelor. S-a sucit oleacă sensul. S-au ajuns unii și nu mai există motiv să faci flotări muzicale o lună înainte. Fac pariu că nu mai există nimeni care să poată recita un Plugușor, cap-coadă.
Nu vreți să știți cum arată colindele rase, tunse și frezate, pe repede-nainte. Plugușorul era mai lung.
Nici omătul nu mai e mare și nici iarna grea. Anacronism sadea. N-am găsit altă rimă, dar amănuntul este important.
Plugușorul are la rădăcină un sens în acord cu o lume. O lume bazată pe agricultură, o agricultură dependentă de toanele planetei.
Cine mai ară astăzi cu plugul tractat bio? Care dintre voi mai merge la țară pentru muncile agricole? Chit că dacă te uiți atent, cu optică performantă, majorității dintre voi/noi i se mai pot identifica sub unghii nițel cernoziom strămoșesc, în realitate ne pute viața la țară. Munca aia e pentru tractoare și bătrâni blocați de propria istorie acolo.
Lumea bazată pe agricultura de subzistență a dispărut sau e pe ducă. Am văzut niște utilaje pe câmpuri demne de Jurassic Park, dar n-am prea văzut oameni. Ici-colo, câte un tractorist. Și am umblat de ceva ani după și pe situri arheologice de pe coclauri.
Lumea, lumea asta a noastră este una a Internetului, una bazată pe rețele sociale și media, la țară încă pe TV, locuri de unde vin chestii noi, prin care se construiește omul nou.Care om nou de aia e nou, că n-are tabieturi vechi. Pentru că organizarea și producția lumii noi sunt diferite de orice a încercat umanitatea până acum.Exceptând păpușăreala de la Tv, cât o mai ține și aia, aceste tradiții sunt în declin accelerat, emasculate de orice brumă de sens sau valoare.Pandemia, sau mai exact politicile publice aiuritoare derivate din pandemie, au transformat ce mai rămăsese din lumea veche într-un bonsai schimonosit. Ar fi fost cumva straniu să vezi alaiul cu măști sanitare și distanțare socială. Așa că bonsaiul s-a sinucis, demn.

Anacronismul Plugușorului nu este singur. Segmentul etnografic este infectat aproape total. Rapsoade coafate ca pe vremea comunismului și suite pe tocuri imense își cheamă prin cântec bădița să îi dea gură. De parcă n-am ști că dacă prostul ăla chiar vine, ea o să fie aia cu gura plină. Că nu mai merge numai cu pupicuri și mozoleli la poartă, feritul de a bătrână, dragostea pe furate. Nu-i dai dezmierdare intimă, nu vine. Acum nu mai pune nici o jună busuioc sub pernă, acum pune un prezervativ sau două, poate are noroc de un bis.
Șezătoarea se ține la club, dărăcitul e doar între rivale, hora e un fel de meneaito amestecat cu dansul pinguinului cu mișcări orientale din șolduri, dorul ține o zi jumate, până faci rost de altă gagică sau hăndrălău, iar dacă, prin vreo minune, un țăran de pe vremuri ar vedea un costum popular actual și-ar face cruci ca ventilatorul.
Aho, aho.