Ridică-te, Gheorghe!

Nu știu vouă, dar mie cel mai mult mi-a plăcut din serialul ăsta momentul când fătuca, hăituită cu răutate de chizdoneta vedetă a școlii, n-a mai răbdat asuprirea.

A luat o patină de aia cu rotile, a înfășurat-o cumva pe pumn, a întors-o de umăr pe hărțuitoare, în fața cetei de derbedei emoționali, și i-a trosnit una direct în mufă.

Mămikile simțitoare să mă slăbească cu sfaturile lor emoționante și mustrătoare. Nu-s bune nici la toaletă.

Revenind la sceneta neverosimilă într-un film americănesc, setat pe drepturile agresorului și nu pe victimă, repet, mi-a plăcut că m-am regăsit în ea.

Bine, la mine n-a fost cu patina, că nu aveam nici rotile și nici dacă am fi avut n-aveam unde ne preumbla armonios cu ele. A fost cu gâtul unei sticle de bere sparte de un gard, cum văzusem eu la mardeiașii de la crâșma din favela comunistă unde copilăream.

Și n-am dat nici la față, ca-n film, nu că n-aș fi vrut, dar vlăjganul era și mai înalt și băgase și mâna în față.

L-am alergat cale de 4-5 blocuri mai mult atent să nu-i calc sângele ce-i șiroia din palmă. Parcă nici nu voiam să-l prind, oricum ce era de zis se zisese și ce trebuia văzut se văzuse. Toata turmulița lui de bagabonței în dezvoltare luase aminte la întâmplare și atitudine. Vreo câțiva ani am avut pace cu derbedeii locului.

Nici măcar nu m-au pârât cuiva. Mesajul fusese clar. Dacă vreți în săbii să ne tăiem, așa facem.

N-au vrut.

Dar m-am mutat și cum m-au lăsat unii de obosit, m-au luat alții de odihnit.

În noul oraș, la noua școală și în noul cartier nu ajunsese faima mea. Hic sunt derbedeus ar fi trebuit scris la intrare în noua favelă.

Șeful găștii locale m-a alergat ceva vreme cu gânduri deloc pioase. Nu prestasem loialitate.

Cum era tenace și avea un teritoriu de stăpânit până la urmă m-a prins, așteptându-mă când am ieșit de la școală, și așa de tare l-am bătut că de atunci am rămas buni tovarăși. Un lanț scurt, ascuns în ghiozdan poate face minuni uneori. Demonstrasem că nu merge altfel. Și oricum mai crescusem. Acum aveam robinet pe pumn, mânuiam „nunceacuri”, aveam lanțuri și miliția pe urme.

Ce vreau să spun este că agresorul nu cunoaște alt limbaj decât forța. Astea cu pacea, poveștile duioase, cu reclamațiile nu merg.

Rupe-i fâșul, altfel ți-l rupe el. Cu tot cu piele.