Nimic nou

Deși se feresc ca dracul de tămâie să o spună direct, promotorii ideologiilor știu că programele lor imaginate sunt de fapt niște religii. Oricine are vreme și răbdare va găsi în naționalism, liberalism, comunism, socialism sau capitalism toate elementele care identifică ceea ce numim îndeobște o religie. Toate au sisteme de norme și valori, toate proiectează un viitor minunat, au întemeietori legendari, lideri carismatici, programe identice ca impact cu scripturile sau cărți profetice, sărbători proprii, experți dialectici, misionari, martiri, războaie sfinte, erezii, sectarism, adepți fanatici, aparat „clerical”, temple (doar că nu le spun așa), program sacru (în care pretind că nu ei fac ceva, ci ei se supun unei forțe supra-umane, în numele căreia guvernează), semne, cântece, steaguri, heraldică, uniforme, credința nestrămutată în rolul special al ideologiei proprii în salvarea țării/lumii, superioritatea ideologiei proprii (organizând în acest sens războaie, pogromuri sau genociduri), mireni (sau dacă vreți cetățeni) care cred în ei. În general nici o ideologie nu are vreun sens fără lista de mai sus, motiv pentru care nu există vreuna importantă fără elementele alea.

Din toată povestea ne interesează mirenii, adică cetățenii și mai abitir cei mioritici.

Este știută religiozitatea românilor și vechimea ei. Puterea lor a fost dintotdeauna credința în ordinea imaginată, într-o instanță superioară. Că aceasta a fost Dumnezeu, Isus, Fecioara, Sf. Parascheva, suveranul (împăratul, regele), Tătucul sau Iliescu a fost o chestie de conjunctură. Era nevoie de o figură patriarhală, undeva, acolo, sus.

Sigur comunismul românesc doar a profitat de situație și a decimat și absorbit „clerul” ideologiei anterioare lui (cum și aceasta făcuse la fel cu antecesoarea), punând în loc propria ideologie. După câteva decenii de convulsii poporul s-a relaxat, ordinea pe care o știa revenise. Pentru el conta prea puțin a cui e mâna care ține biciul, importantă era cumva ordinea. Nici nu au apucat să treacă multe generații că ordinea asta a fost din nou spartă și o alta i-a fost prezentată.

Spre deosebire de elite, care au o doză mare de cameleonism, poporul este ceva mai conservator. Nu-i plac schimbările bruște, se atașează atavic de ordinea în care a crescut.

De aici provin mirenii pesedaci de astăzi. Istoria ne arată că social-democrații sunt reminiscența comunismului, atât prin agenda publică declarată (care nu e neapărat reală), cât mai ales prin corifeii vizibili. Poporul simplu e obișnuit cu fețele lor – îi plac liderii care trăiesc mult, e semn de stabilitate. Dacă peste această abureală se mai așează câteva chestii provenite din ordinea anterioară (culoarea roșie, făină gratis, pensie mărită, relații sociale specifice, în general secvențe proprii din vechea istorie) mireanul nu e departe de un taliban ideologic. Nu vor exista multe argumente care să-l întoarcă, el va fi credincios ideologiei în care și-a trăit viața.

Este, așadar, foarte greu, să disloci blocul masiv de alegători dedicați. Social-democraților le este ușor să-i păstreze fideli, iar opoziția (să admitem că sunt diferiți ideologic) nu prea zguduie prunul pentru că nu are un sistem de rituri și ritualuri interesant sau atrăgător (că e cam tot aceeași Mărie, dar cu altă pălărie), plus că e conștientă de sensibilitățile poporenilor și speră să lucreze tot cu ele, spre propriul folos. E ca și cum doi pretendenți se duc la aceeași gagică cu două buchete de flori identice și cu același tip de prezervative. Doar că unul e amic cu tipa încă din copilărie, iar celălalt deși are costum nou, e mai sclifosit. Amicul își va depune icrele în 90% din cazuri, iar sclifositul își va sfârși ziua în crâșmă, cu un rachiu ieftin în față, plângându-și nenorocul și soarta tristă tejghetarului. Într-o halbă veche de pe tejghea va sta buchetul lui pleoștit (bărbații sunt pragmatici, nu aruncă ceva pentru care au plătit).

Soluțiile sunt puține, chiar dacă admitem implacabilitatea istoriei. E limpede că socialismul moare zilnic (suna aiurea, dar moare o dată cu credincioșii lui), motiv pentru care clerul comunistoid îmbracă rapid hainele altor zei și din vechea sutană i se mai văd doar poalele. Va face rost de alt public sau dispare. Și știe asta.

Pentru popor nu prea mai sunt multe de făcut. E captiv în ordinea lui imaginată, aia în care arendașul îl pălmuiește, primarul îl suduie, popa îl jefuiește, stăpânirea îl fură, ungurul îi ia Ardealul, lui, care e din os de dac (și ungurului, care e urmaș al unui mare imperiu, i se fură identitatea de către români), politicianul îl minte, șeful de post și/sau jăndarul îl nedreptățesc, vecinul îi foote nevasta.

Cei care vin (sau vor să vină) la putere nu par diferiți, așa că nu vede nici un motiv să îi placă mai mult pe aceștia. Sunt doar alți flămânzi, puțin cam fistichii, e drept. Dar el e obișnuit cu ăia vechi, le știe mersul, știe și ce vor de la el și cum poate să-i fenteze. A făcut asta o viață întreagă. Ordinea aia nu era grozavă, dar puteai să te strecori, o cunoaște. E cumva răul cel mai mic. În asta nouă dracu’ știe cum o fi mai bine și el oricum e cam trecut, nu mai are vâna de odinioară. Dacă-i dă sau măcar promite o pensie mai acătării, facă ce vor ei. El nu mai poate și nici mai vrea. Poate ăștia tineri să poată, că uite de tunsori trăsnite au, ceva ce nu s-a văzut de când e lumea. Dar e lumea lor de acum. Care are alte rânduieli.

Acestor rânduieli unii le spun ideologii, dar ele nu sunt decât niște religii. Cu tot ce înseamnă asta. Aici e cheie înțelegerii.