Agonie și extaz invers

În vremuri imemoriale, comuniștii, strămoșii noștri apropiați, au aplicat niște principii psihosociale interesante pe nobilul nostru popor, coborâtor din Ion de la Aninoasa. În uriașul laborator social cunoscut sub numele de „lagărul comunist” sau „Lumea a doua” frățescul popor rus, condus cu abnegație de tovarășii bolșevici a lansat, printre altele, o serie de îndoctrinări aplicate tineretului încă din fragedă copilărie.

Nu se putea ca regimul nostru stalinist, mai comunistoid decât comuniștii la ei acasă, să rămână mai prejos și a preluat din mers și cu avânt socialist ideea.

Și așa am devenit toți, pe măsură ce creșteam, Șoimi ai Patriei, Pionieri sau Uteciști, organizații ce se voiau a fi pepiniere harnice pentru Partid. Pentru pulimea din partid, să ne înțelegem, că elita comunistă se autogenera, nu prea primea marfă din exterior.

Nu mă interesează astăzi decât Pionierii. Șoimii Patriei erau prea mici ca să fie luați în seamă, iar Uteciștilor le dădea deja mustața sau le creșteau țâțele, după caz, motiv pentru care erau mai greu de fraierit.

Când m-au făcut pionier – asta se întâmpla în clasa a II-a (la 8-9 ani) vreo câteva zile n-am putut respira de mândrie. Îmi luaseră ai mei pantalon, haină, dar mai ales cămașă albă. Era o cămașă specială, cam de plastic, dar cu buzunare și epoleți pe sub care se introducea cravata roșie. Asta o primeai la ceremonia de inițiere. Jurai solemn că o să treci bătrânici strada, o să culegi cartofi peste plan și o să înveți cum nimeni n-a mai învățat așa de bine vreodată, pupai steagul, salutai și erai salutat cu salutul militar și gata. Totul la vreun monument, locul unei bătălii în care românii au câștigat, un obiectiv local important sau, dacă nu era sau era deja ocupat, vreo clădire nouă și grozavă ridicată de tovarășii muncitori cu doi ani mai devreme decât era prevăzut, motiv pentru care numai fațada și o laterală erau gata. De acu erai pionier și altă făină se măcina la moară.

Mândria de care v-am zis m-a ținut vreo două trimestre, suficient cât să mă întrec pe mine însumi, să las golăneala pe coclauri, bătăile cu derbedeii de seama mea și să fiu atent brici la ore. Și cu pupila mărită după babe neajutorate ca un vasluian proaspăt eliberat condiționat. Ajunsesem inclusiv comandant de grupă. Apoi văzând că e doar spectacol gol, fără retribuții și beneficii mi-am revenit.

Dar să discutăm despre meteorica perioadă când am purtat cravata aia trasă prin inelul ăla de plastic.

În primul rând cravata aia însemna o elitizare. Nu mai eram un puțulică oarecare. Apoi cravata însemna apartenența la zisa elită. Pentru că întotdeauna erau câțiva care nu fuseseră propuși și deci nu fuseseră făcuți pionieri din cauze de merite puține. Noi ne salutam soldățește cu ”Te salut tovarășe pionier Gigel”, iar pe nepionier cu „ce ți-a pus mă-ta azi de haleală, fraiere?”. Mmmm, se vede diferența? Pionierii aveau acces la bibliotecă mai lesne, la serele școlii, la laboratoare, tabere, excursii, chestii. Loazele făceau ore suplimentare pentru că poate, poate. Și uneori planul trebuia îndeplinit și se organiza ceva în clasă și deveneau și ei pionieri. Dar noi eram deja veterani. Tot elită, adică!

La final, cravatele alea, cu costum cu tot, ne uniformizau prin uniformă. Uniforma asta era constantă, o identitate exprimată prin ținuta vestimentară-tip și însemna încadrarea prăpădiților de noi la un set de comportamente prestabilite, parte a unui model ideologic bine structurat. Un dresaj fin reglat, dacă vreți, care transmitea în toate direcțiile cu aceeași forță mesaje clare despre purtător. Cine suntem, ce suntem, de-ai cui suntem, cum ne comportăm, din care program politicosocial facem parte, ce rol și loc avem în structura aia și ce se așteaptă de la noi.

Toate aceste mesaje subliminale, subliniate gros prin revistele copilăriei, puținele emisiuni TV, spectacole și manifestări sportive sau culturale au cimentat egal în noi, pionierii, și în societate, care e treaba cu noi.

Cum v-am zis, musteam de dorința de a face ceva extraordinar, mai tare ca Cireșarii și mai grozav decât Racheta Albă, și adesea ne dădeam în stambă ca să fim ce se dorea să fim. Unii nu s-au mai trezit niciodată din concursurile alea. Alții, ca derbedeul de mine, am ales calea haiduciei, convins că lenea n-a omorât pe nimeni încă. Când m-au desfăcut din pionierat, din motive pe care am să le povestesc altă dată, n-am simțit decât ușurare.

De ce vă spun toate astea?

Pentru că istoria deși nu e ciclică cum zic unii, ea rimează foarte tare cu ea însăși. Din cauza oamenilor, desigur, care se comportă predictibil. La intervale oarecare lucrurile par a se repeta.

Nu, nu au reapărut cravatele de pionier, ci doar principiul lor.

Uitați-vă la profilele unor cetățeni. Mulți și-au pus sigla cu „Votez etc!”. Deși în cabina de vot e ca în sicriu, adică numai tu și Dumnezeu, oamenii respectivi vor să se știe din depărtare cu ce valori se identifică omul, cărui sistem ideologic i se dedică, de care parte a lumii este și toată suita de codificări de care am zis. Omul arată că este parte a unui anume grup – se sugerează discret elitismul. Sigla aia, afișată ostentativ, absoarbe și valorifică individul din punctul de vedere al propriului sistem semiotic și îl aliniază (conștient ar trebui, dar nu bag mâna în foc pentru toți) unei matrici psihologice. Sentimentul de apartenență pe care îl dă acceptarea elementelor de identificare ale grupului, recompune în tușe groase senzația de confort psihic, de solidaritate, de integrare într-o castă (îi puteți zice cum vreți, e tot aia).

Pe vremuri elementul cheie al acestei stări de spirit până la urmă, era o cravată roșie. Azi e o siglă. Dar e același lucru. Singura diferență e că atunci erau niște copii care voiau să devină maturi.