Era o Zeiță cu fața rotundă
ca o pâine mare și coaptă.
Era o zeiță cu pielea albă
și ochii negri, adânci până
în fundurile cerului.
Era o Zeiță și singura dintre
zei cu chipul întreg din argint
curat și lacrimi de cristal pe care
le lăsa să cadă, la soroacele
știute, peste mormântul regelui.
Îl iubise pe acest rege mai mult
decât pe oricare dintre războinici,
și el o iubise la fel, în fiecare noapte,
dar lui îi plăcea să cutreiere lumea
ziua, când Zeița n-avea nici o putere.
Și, într-o astfel de zi, departe, pe un țărm
îndepărtat, regele ei murise de săgeată.
O săgeată cu vârful de bronz, otrăvită
șerpește, și în coadă cu pană verde-albăstrui.
Zeița știa. Lui îi plăceau caii și armele,
zgomotul luptelor, urletele și sunetul cornului
de bour, vânătoarea și marginile lumii.
Acum regele ei, pe care-l iubise nespus,
i se înlănțuise de gene și așezase pe
pleoape ca un vis cu gust fumuriu de stejar.
Zgomotele nu se mai aud, urletele s-au oprit
și nici cornul n-a mai sunat ca atunci.
1000 de gânduri 